Ai găsit o persoană defectă și ai crezut că o poți salva. Ai încercat, ai încercat cu toată ființa ta să faci tot ce puteai. Ai fost acolo, m-ai susținut în orice, m-ai ascultat, ai avut răbdare, ai încercat să mă ridici de fiecare dată și în zilele în care nu puteam să fac nimic, făceai totul pentru mine.

Dar au trecut zile, luni, săptămâni și eu eram la fel.

Nu vreau să te învinovățești nici măcar o secundă. Ai făcut tot ce puteai și mai mult de atât.

Dar nu m-ai putut salva. Și nimeni nu ar fi putut. Pentru că trebuia să mă salvez singură.

Mare parte din viața mea am crezut că am făcut tot ce puteam ca să fiu bine, dar cumva, nu eram. Și mă așteptam să primesc cumva o pastilă magică, sau să vină cinevă și să mă facă să fiu bine. Dar asta nu s-ar fi întâmplat.

Era lupta mea cu mine și oricine ar fi apărut în viața mea încercând să ducă bătălia, ar fi ajuns doar o victimă colaterală. Pentru că oricât aș fi zis că voiam să fiu bine, nu aș fi vrut să lupt pentru asta. Speram cumva să apară peste noapte ceva sau cineva care să mă repare. Pentru că să lupt eu pentru asta ar fi necesitat timp și energie și nimic nu îmi garanta că aș fi ieșit victorioasă.

Dar ghici ce? Să rămân exact în punctul în care eram, mi-a luat și mai mult timp din viață și m-a consumat mult mai tare decât dacă aș fi încercat să fiu bine.

Să aștept ca cineva să vină și să mă salveze, nu a făcut decât să rănească persoanele care au încercat și să îmi hrănească dependență de oameni. Să mă bazez pe elemente exterioare nu a funcționat, dar cumva mi se părea mai ușor să sper și să încerc iar și iar metodele deja cunoscute, decât să îmi asum eșecul încercând să fac eu ceva, iar după să o iau de la capăt, iar și iar, până aș fi găsit varianta care ar fi funcționat.

Nu m-ai putut salva, cum nici eu nu te-am putut salva pe tine.