Postarea ce urmează o sa fie destul de scurtă, pentru că vreau să vă dau timp de gândire.

În timp ce căutam să-mi hrănesc obsesia legată de citate, am găsit o imagine în care scria cam așa:

” Imaginează-ți un monstru. Acum gândește-te ce-l face să fie un monstru.”

 

 

 

Ei bine… Monstrul meu avea o forma nedefinită, ochii mari și roșii și o privire ce exprima doar ură. Aproape se pierdea în întunericul în care se afla. Stătea neclintit, nu respira și nu scotea niciun fel de sunet. Doar era acolo, într-un loc întunecat, nelăsând loc de trecere, asemenea unui paznic.

De ce era un monstru?

Pe lângă faptul ca mi-a fost imprimată o astfel de imagine din desenele animate, de când eram copil, nu puteam să explic.
Era un monstru, doar pentru ca mi-era teamă de el. Sau mai bine spus, de imaginea lui. Cea mai ciudată parte era că simțeam că ma regăsesc în el. Era parte din mine și era modul în care m-am autodescris foarte mult timp.

Era scutul meu de apărare, deci prin propria mea definiție, eram un monstru.

De asemenea.. Era un monstru doar pentru că arăta diferit. Nu era încadrat în “normalul” cu care mă obișnuisem. Și stau să mă gândesc…
Doar aparența creează un monstru? Doar ceea ce vedem în exterior? Nu ar trebui să clasific un monstru conform lucrurilor pe care le face, nu a modului în care arată?

Eram un monstru. Eu și toți oamenii care se ascund în spatele unei aparențe înfricoșătoare.

Dar așa mi l-am imaginat eu. Monstrul tău cum arată?