Ce înseamnă să fii „normal”

De când eram mici, am fost învățați cum trebuie să ne comportam și de ce, bazat pe modul în care se comportau ceilalți: „nu e bine să faci asta, mai vezi pe cineva că face că tine?”

Și pe măsura ce am crescut, am fost educați să ne încadram în anumite tipare, să știm și să învățăm anumite lucruri pentru că „așa trebuie”/ „asta e programă”. Și în plus „o să va folosească în viață”.

Sinceră să fiu, aș putea să număr pe degete momentele în care mi-au folosit integralele sau ecuațiile de gradul x.

Suntem învățați cum să urcăm în copaci, chiar dacă unii dintre noi poate au rău de înăltime sau preferă să înoate. Și pentru ce asta? Că să fim niște membri model ai societătii? Pentru a nu fi privit că și cum nu aparții? Ne este frică să spunem lucrurile pe care le gândim, pentru că e posibil să deranjeze. Ne este frică să fim noi înșine, pentru că e posibil să nu fim acceptați.

Și ce poate să fie mai rău decât să nu te integrezi în societate?

Poate… Să trăiești toată viață forțat să afișezi o mască, să ai o anumită atitudine sau mentalitate, care poate fi considerată „normală”?

Dar ce înseamnă normal?

Conform DEX,  „CIUDÁT, -Ă, ciudati, -te, adj. Care iese din comun, care sochează (prin aspect, manifestări, evoluție etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat„minunat”.”

Adică ceea ce este normal pentru fiecare persoană, sunt lucrurile cotidiene, obișnuite.

Cum sunt la noi problemele politice care în anumite țări nu se regăsesc. Dar e „normal” în România. Asta este partea frumoasă cu normalul. Că nu este doar unul. Ce e obișnuit pentru mine, poate să fie un lucru interzis pentru o persoană de altă naționalitate și tot așa.

O să fiu sinceră. Mi-am dorit mult timp să fiu „normală”. Să nu ies în evidentă, să pot să fiu „că ceilalți”, să nu spun lucruri pentru care aș primi o privire care judecă.

Pentru că îmi era frică. Frică de faptul că o să fiu mereu privită că o „ciudată” și frică că o să fiu marginalizată. Și din frică de a nu ieși din țipare, am tăcut, până în momentul în care ajungeam să mă apropii de oameni, să mă deschid și să descopăr că lucrurile pe care le considerăm ieșite din comun la mine, se regăseau în multe persoane din jurul meu. Și așa deveneau un nou tip de „normal”, pentru noi.

Concluzia? Nu încerca să fii altfel doar pentru a fi că restul oamenilor. Lucrurile acelea „imperfecte”/”diferite” te fac unic și te vor ajută mai mult decât crezi.

„Ești ciudat/a”.

Eu folosesc această afirmație când vreau să le spun oamenilor că îmi place modul lor de a fi.

Știu … Ciudată eu așa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *