Ai găsit o persoană defectă și ai crezut că o poți salva. Ai încercat, ai încercat cu toată ființa ta să faci tot ce puteai. Ai fost acolo, m-ai susținut în orice, m-ai ascultat, ai avut răbdare, ai încercat să mă ridici de fiecare dată și în zilele în care nu puteam să fac nimic, făceai totul pentru mine.

Dar au trecut zile, luni, săptămâni și eu eram la fel.

Nu vreau să te învinovățești nici măcar o secundă. Ai făcut tot ce puteai și mai mult de atât.

Dar nu m-ai putut salva. Și nimeni nu ar fi putut. Pentru că trebuia să mă salvez singură.

Mare parte din viața mea am crezut că am făcut tot ce puteam ca să fiu bine, dar cumva, nu eram. Și mă așteptam să primesc cumva o pastilă magică, sau să vină cinevă și să mă facă să fiu bine. Dar asta nu s-ar fi întâmplat.

Era lupta mea cu mine și oricine ar fi apărut în viața mea încercând să ducă bătălia, ar fi ajuns doar o victimă colaterală. Pentru că oricât aș fi zis că voiam să fiu bine, nu aș fi vrut să lupt pentru asta. Speram cumva să apară peste noapte ceva sau cineva care să mă repare. Pentru că să lupt eu pentru asta ar fi necesitat timp și energie și nimic nu îmi garanta că aș fi ieșit victorioasă.

Dar ghici ce? Să rămân exact în punctul în care eram, mi-a luat și mai mult timp din viață și m-a consumat mult mai tare decât dacă aș fi încercat să fiu bine.

Să aștept ca cineva să vină și să mă salveze, nu a făcut decât să rănească persoanele care au încercat și să îmi hrănească dependență de oameni. Să mă bazez pe elemente exterioare nu a funcționat, dar cumva mi se părea mai ușor să sper și să încerc iar și iar metodele deja cunoscute, decât să îmi asum eșecul încercând să fac eu ceva, iar după să o iau de la capăt, iar și iar, până aș fi găsit varianta care ar fi funcționat.

Nu m-ai putut salva, cum nici eu nu te-am putut salva pe tine.

Știți momentul acela când realizați că ceva nu e în regulă și you’re really fucked?

Well, eu l-am avut acum ceva timp când m-am văzut cu un vechi prieten.

Omul este extrem de onest. E genul de persoană care ți-ar zice în față că ești prost, dar nu te-ai putea supara pe el.

În timp ce discutam despre lucrurile întâmplate în ultima vreme în viețile noastre, amicul meu a avut o revelație.

 Se uită la mine cu o îmbinare de dezamagire și îngrijorare în privire și îmi spune:
“Ce s-a întâmplat cu tine? Nu mai ești persona aia pe care am cunoscut-o acum câțiva ani. Atunci aveai pasiuni, voiai să faci lucruri.”

Postarea ce urmează o sa fie destul de scurtă, pentru că vreau să vă dau timp de gândire.

În timp ce căutam să-mi hrănesc obsesia legată de citate, am găsit o imagine în care scria cam așa:

” Imaginează-ți un monstru. Acum gândește-te ce-l face să fie un monstru.”

Ei bine… Monstrul meu avea o forma nedefinită, ochii mari și roșii și o privire ce exprima doar ură. Aproape se pierdea în întunericul în care se afla. Stătea neclintit, nu respira și nu scotea niciun fel de sunet. Doar era acolo, într-un loc întunecat, nelăsând loc de trecere, asemenea unui paznic.

De ce era un monstru?

Pe lângă faptul ca mi-a fost imprimată o astfel de imagine din desenele animate, de când eram copil, nu puteam să explic.
Era un monstru, doar pentru ca mi-era teamă de el. Sau mai bine spus, de imaginea lui. Cea mai ciudată parte era că simțeam că ma regăsesc în el. Era parte din mine și era modul în care m-am autodescris foarte mult timp.

Era scutul meu de apărare, deci prin propria mea definiție, eram un monstru.

De asemenea.. Era un monstru doar pentru că arăta diferit. Nu era încadrat în “normalul” cu care mă obișnuisem. Și stau să mă gândesc…
Doar aparența creează un monstru? Doar ceea ce vedem în exterior? Nu ar trebui să clasific un monstru conform lucrurilor pe care le face, nu a modului în care arată?

Eram un monstru. Eu și toți oamenii care se ascund în spatele unei aparențe înfricoșătoare.

Dar așa mi l-am imaginat eu. Monstrul tău cum arată?

Prima întâlnire. Cea mai frumoasă, îngrijorătoare și dificilă parte din orice tip de relație.

În timp, am avut suficiente prime experiențe nereușite încât să consider că îmi permit să rezum în câțiva pași, “cum să (nu) sperii pe cineva de la prima întâlnire.”

Deci, haideți să începem: